M.area U.niune de I.ntegrare E.uropeană. În fotbal
Fraţilor, intrăm în UE! Cu manelele, cu W.C. Tudor, cu Liber-tatea, cu Cămătarii, cu-ntreaga ţară... Şi cu fotbalul. Adică cu FOTBALUL, băi! Şi totuşi, dacă stăm puţin şi-i acordăm gândirii ce-i al gândirii, atunci lesne păşeşte în faţă concluzia: fotbalul era de mult în UE... UE pe buzele suporterilor, UE echipelor, UE lui Mircea Sandu. O mare UE fotbalistică, moale şi pufoasă ca un cozonac de Paşti. Înainte de a trece la particularizare şi la ceea ce mă doare pe mine, să acordăm o UE de aplauze lighioanelor ăstora smintite de suporteri, care fac totul posibil. Brava, băieţi, faceţi o treabă excelentă! Dacă nu v-aş şti aşa de pasionaţi şi sinceri, chiar v-aş propune pentru “UE-a de Onoare”. Dar ştiu că pentru voi nu contează bliţurile fotografilor sau apariţiile din Liber-tatea, ci echipa, berea şi seminţele. Şi UE-a, desigur. Ceea ce mă asigură ferm că n-aţi accepta niciodată trofeul.
Ş-acum, durerea: pretenarii şi gagiii microbişti. Cânii roşii, ultraşii, legionarii şi care–or mai fi p-acolo, pupa-i-aş c-o flegmă-n microbul gândirii lor! Aşadar, gagiii se uită la fotbal. Nu-i o crimă: şi eu mă uit la fotbal (oarecum). Gagiii, tot ei, ţin cu dracu’ ştie ce echipă. Nu-i bai: şi eu ţin cu Steaua (ţine-o tot aşa, nea Piţi, faci o treabă excelentă! Ce? Nu mai e Piţurcă la Steaua?! Drace!). În fine, gagiii, se alătură trup şi suflet echipei cu care ţin, botezată ostentativ “a lor”. Cum se-alătură? În neaoşul spirit românesc: disertaţii pe tema întrebuinţării livrescului UE în stilul oral sau prelegeri despre rolul ontologic al lui “UE-n morţii mă-tii” în relaţia echipă-suporter. Ei bine, când în preajma lor se află miserupismul meu fotbalistic, îşi bagă şi durerea nasul. Durerea, sau haha-ul condescendent - depinde de durata dezbaterilor şi de căile de ieşire disponibile (un geam, un canal, o budă – orice!). Câteva minute de vizionare a spectacolului şi o uşă la-ndemână îmi sunt suficiente ca să râd cot la cot cu haha-ul. În schimb, dacă sunt nevoit să aud UE-e adversative curgând şiroaie, se lasă cu căscat şi cu plictis. Şi, mai ales, cu durere. Multă şi posterioară...
Ei, io-te, tocmai s-a terminat meciul FC Naţional-Dinamo. 4-1 (sau 5-1... mama lui, cine-a fost atent?). Ia să pun niscaiva mesaje sărate pe rănile sângerânde ale gagiilor dinamovişti. Cum sună: “Îţi trebuie meşteşug ca să pierzi într-un asemenea hal... Normal, doar nu se putea ca ditai echipa, de talia lui Dinamo, să piardă la diferenţă de doar un gol?!”
Austeritate oofilă
De câteva zile, ţara freamătă. Codrii se îndoaie, frunzele foşnesc, câinii latră şi boii se uită. La teve. Acolo unde capsomanii şi dipsomanii din fundul, pardon!, fruntea ţării rânjesc tâmp şi ne aburesc cu iscusinţă tuburile catodice. Asta din cauza ultimei lor găselniţe în materie de suflare aburistică şi de aliniere a botului la curul păros al occidentului - leul baban. Care nu ştiu cum se face că-i atât de greu, când de pe la coadă i se şutesc niscai oo. Practic, pe când înainte, leul nostru - regele junglei - avea cel puţin două oo, acum numai ăi mai privilegiaţi dintre ei vor beneficia de o pereche întreagă de boaşe. Efectiv, ăştia mi-au lăsat leul fără bărbăţie. Şi pentru asta, mândri nevoie mare de fapta lor, au scos jandarmii în stradă să distribuie pliante cu sărmanul animal jugănit. Bravo lor, că în sfârşit au găsit o întrebuinţare jandarmilor ălora care au grija şi bunul-simţ să nu se bage între tine şi şleahta de golani ce se năpusteşte asupra ta, însă parcă mai trebuie ceva. Ceva de genul unui concert, eventual cu Guţă Hopeless B(r)and & Brainless Friends ©, ca să ne descotorosim şi noi de sumedenia de oo rămase de pe urma marii castrări naţionale...
Bâz
Bâzzz!
Bâzzzzz!
BÂZZZZZZZZZ!
Trezeşte-te odată, leneş acru ce eşti, că de nu, vin şi-ţi dau cu onomatopeele-n cap!!!Un ochi injectat de somn se mijeşte de undeva din tărâmul oniric al meditaţiei subconştientului. O lume-ntreagă se prăvăleşte într-un cap şi aşa destul de greu. O rază de lumină ce transpiră printre jaluzelele întredeschise trage o expectoraţie bădărănească unei pupile blazate. Câteva minute de somn chinuite şi rebegite ţintuiesc la pat un corp în agonie. O voce maternă, care în oricare alte o mie şi una de situaţii ar fi avut ecouri reconfortante, căzneşte instrumentele auditive ale unei urechi muribunde. “George, nu te scoli?!” Oase vlăguite stau să se frângă sub greutatea copleşitoare a crepusculului. O minte ameţită blestemă tot ceea ce poate fi blestemat, invocând obişnuita aneantizare a lumii pământeşti. La o aruncătură de câteva clipe, apa glacială va brava pe frontul trezirii şi pe faţa tânărului năuc, plesnindu-l cu formele desluşite ale realităţii înconjurătoare. Ţipete, tânguiri şi iar blesteme. O ultimă privire aruncată către pat, cu jind şi nesaţ, şi… cu….. zZzzZZzzzZZZzzzz…....
“Haide mă, nu te scoli odată?!?!”
Zarvă călită
La două săptămâni şi câteva zile de la răpirea jurnaliştilor români, tevatura zămislită şi hrănită cu scenarii inepte de către mass-media băştinaşă s-a ofuscat şi s-a dus la culcare. De la namila supraponderală de acum o săptămână, a ajuns o sfrijitură paralitică, cu picioruşele mai subţiri ca ale unei bârfe efemere.
Nu ştiu cum se face, dar mă încearcă un simţământ net de dezamăgire. Mă aşteptam la mai mult de la zdrahonii ăştia de conaţionali, îndeobşte de la clevetitorii din media. Speram la (încă) o emisiune specială a lui Dan Diaconescu, ceva de genul “Senzaţional de extraordinar de inedit! Jurnaliştii români răpiţi de E.T., anchetat de PNA”. Emisiune care să-i aibă ca invitaţi groaznic de speciali, pe lângă obişnuiţii clarvăzători, ghicitoare, parapsihologi şi arabi adunaţi de prin toate colţurile ţării, pe Vadim Tudor – cu documente nemaivăzute, nemaiauzite şi nemaicitite despre existenţa îngerilor, corupţia din rai şi legăturile Sfântului Petru cu Omar Hayssam –, şi pe partenerul de afaceri intergalactice al lui E.T., deţinător al mai multor fabrici de seminţe transcendentale din România.
Pe lângă asta, nădejdea îmi mai stătea şi în reconfortantele comunicate oficiale ale preşedinţiei, care să anunţe sec că cercetările se desfăşoară intens, că celula de criză lucrează încontinuu pentru recuperarea jurnaliştilor şi că mai multe detalii ar periclita situaţia acestora.
Dacă la început eram dezamăgit, acum sunt dezolat de-a dreptul. Naiba, ne trezim cu ei acasă teferi, fără să aflăm legăturile mistice ale lui E.T. cu Sfântul Petru, ale lui Vadim cu politica sau ale majorităţii mass-media cu scenariştii telenovelei “Numai răpirea”...
Lăcătuşeria sufletului românesc, vecina de la patru şi... gândacu'
Românul are o inimă deschisă. Doar una, fiindcă aşa i-a fost hărăzit de la natură, şi slavă Domnului că-i aşa! Deoarece inima asta, neferecată aşa cum este, coabitează în comuniune cu o gură şi mai deschisă, care aruncă asupra interlocutorului tracasat un ocean de divagaţii. Ocean ce se întinde pe un incomensurabil domeniu, care, în genere, începe cu politica şi se termină cu fotbalul... şi viceversa.
Cel mai elocvent exemplu în acest sens este o vecină de etaj (de fapt, după volumul pe care îl dislocă, am dubii în privinţa singularului ăluia), care sparge orice lacăte ale tăcerii şi orice bariere ale afluxului verbal. De pildă, pentru a-mi cere o pâine (o singură pâine... o amărâtă de PÂINE, oameni buni!), trebuie ca năpăstuiţii mei neuroni să-şi oprească voluptuosul somn pentru a se da cap în cap, ca eu să aflu câtă hârtie igienică second-hand mai are la budă respectiva, cum s-a tânguit fii-sa după ce i s-a rupt o geană în timp ce, năpădită de fervoare romantică, îşi ştergea lacrimile cauzate de baciul Mircea Radu ori de vestala Andreea Marin, sau cum a reuşit să scape cu destoinicie epopeică de gândacul de Colorado ce dădea târcoale oalei de fasole, în care se găsea pătrunjel căpătat de soţul ei la nunta unchiului fratelui cumnatei vărului lui Gicu’. Cum care Gicu’? N-aveţi cum să nu-l ştiţi... E tipul acela care a ajutat-o atunci când maică-sa a luat herpes de la maşina de spălat (pentru care, între noi fie vorba, n-a achitat toate ratele)... Cucoană, îmi pare rău, dar bunul-simţ îmi dă ghionturi să-ţi închid uşa-n nas! Ia-ţi pâinea şi du-te, cu Gicu’, cu gândacul şi cu herpesul matale cu tot! Şi dacă asta ar fi tot, uşa s-ar închide totuşi cu simţire. Însă aşa, trebuie s-o trântesc de-a dreptul, întrucât pe cât de deschisă are gura, pe atât de închisă are mintea. Tot felul de inovaţii lingvistice şi samavolnicii gramaticale îmi ciupesc în modul cel mai grosolan conştiinţa. Iar dacă ăsta ar fi un caz izolat, în cadrul nefericit al uşii mele, aş putea să mă bucur şi eu de prezenţa majorităţii semenilor într-un loc public sau într-un mijloc de transport în comun. Dar n-am să văd aşa ceva, căci oratori din ăştia cioflingari răsar pe zi ce trece, mai abitir ca mahării capitalişti după comunism, şi umplu de la cel mai înflorit şi înverzit parc până la ultima speluncă din oraş.
Of, în ce a ajuns să stea şi propăşirea ţării ăsteia: în mici, bere, fotbal, politică şi manele. Şi multe, multe inimi deschise...
Chestiuni contondente
Se pare că a cam sosit timpul să iau oful de guler, să-l împing aici şi să-i dau şuturi în cur şi scatoalce peste ochi... În furia mea nebună, îi voi da în cap vreo două chestiuni contondente.
Ofule, ia vino-ncoace, să-ţi arăt ceva! Hai, mă, că nu-ţi fac nimic. Doar mă ştii...
Chestiunea 1 (cu colţuri foarte ascuţite):Profesorii "subiectivi". Adică niţelus părtinitori. Adică puţin cam corupţi. Adică nişte dascăli indiferenţi şi arivişti. Adică mama lor, futu-i în gură de comuniştii dracu'! Unii sunt venali de-a dreptul, şi asta făţis, iar alţii - cei de treabă şi cu elevii ce-şi ţin departe gologanii de buzunarele lor - fac treaba asta în "surdină". La primul capăt al categorisirii, şi anume cocina societăţii şi haznaua eticii, e profu' de mate. Relicvă comunistă, minte putridă, hrăpăreţ înrădăcinat şi pigmeu eminent. E singurul caz pe care-l cunosc când un profesor este urât la unison de o întreagă clasă... Sau, dacă mă gândesc puţin, chiar de un întreg liceu. Hmmm, mă-ntreb dacă şi fii-sa l-o fi urând... şi nevastă-sa... şi găinile, şi căţelul, şi porcul, şi...
La capătul celălalt, undeva în proximitatea bunului-simţ, se află profa de engleză. Care, în pofida scrupulelor ce o bântuie, mi-a dat 9 pe o lucrare care merita 10. "Furnizorilor", însă, le-a furnizat 10. Şi chestia asta n-ar fi un capăt de lume dacă ar fi pentru prima dată când se întâmplă... Dar nu e. Se pare că ştiu engleză, însă trebuie "ceva" mai mult... Ceva extraşcolar şi material.
Undeva deasupra lor, rânjeşte sfidător profu’ de info. Destul de tânăr, scăpat din ghearele comunismului, este de departe cel mai de treabă profesor pe care l-am avut până acum. Desigur, nota 3 am luat şi la el, dar treaba asta n-a ciugulit deloc din consideraţia ce-o am pentru el. Un tip spiritual, cu mintea deschisă, dar şi sever când este necesar - pentru mine reprezintă dascălul desăvârşit (ştiu, devin patetic...). Desigur, şi la el a apărut factorul ce se numeşte meditaţie (de altfel ineluctabil în învăţământul nostru), însă subiectivismul lui a rămas întotdeauna obiectiv, ca să spun aşa. Drept care n-a acţionat niciodată arbitrar în vederea notelor, cel puţin în ceea ce mă priveşte.
Ei bine, numai asemenea profesori mai pot scoate beteaga noastră şcoală din decrepitudinea în care se scufundă pe zi ce trece...
Chestiunea 2 (ineptă prin definiţie):Astăzi e ziua în care nu m-am apucat de fumat. De asemenea, tot azi, Argeşul a curs în aceeaşi direcţie ca şi ieri, iar apusul a succedat răsăritul...
Şi că tot sunt la capitolul metafizica aberaţiei, nu e nasol atunci când îţi amorţeşte piciorul şi de undeva dinspre uşă ţipă soneria, iar tu eşti nevoit să te târăşti aidoma unui răcan pe câmpul de luptă, ca să răspunzi? E nasol, nu? Aşa mă gândeam şi eu...
Safteaua
La-nceput, a fost materia amorfă. Şi materia asta a zis: să ne cristalizăm, particulă cu particulă, şi să formăm ceva solid, durabil. Şi s-a cristalizat, particulă cu particulă, şi mai departe nu ştiu ce s-a întâmplat, că a apărut Internetul. Mi se pare că s-au pierdut câteva pagini din evoluţia materiei pe drum, însă e doar o impresie. Important e că avem Internetul. Şi junk food-ul. Restul e neînsemnat. Ei bine, din această asociere nefericită de Internet şi junk food s-a născut blog-ul acesta. Căruia trebuia neapărat să-i fac safteaua. Şi i-am făcut-o.
De mâine, însă, voi relua istoria evoluţiei exact din momentul în care a fost aruncată în ignoranţă şi întuneric. De mâine, catastiful universului se va umple cu filme XXX şi reviste de colorat...
