Torţionarul cuvântului îndărătnic

Lăcătuşeria sufletului românesc, vecina de la patru şi... gândacu'

Românul are o inimă deschisă. Doar una, fiindcă aşa i-a fost hărăzit de la natură, şi slavă Domnului că-i aşa! Deoarece inima asta, neferecată aşa cum este, coabitează în comuniune cu o gură şi mai deschisă, care aruncă asupra interlocutorului tracasat un ocean de divagaţii. Ocean ce se întinde pe un incomensurabil domeniu, care, în genere, începe cu politica şi se termină cu fotbalul... şi viceversa.
Cel mai elocvent exemplu în acest sens este o vecină de etaj (de fapt, după volumul pe care îl dislocă, am dubii în privinţa singularului ăluia), care sparge orice lacăte ale tăcerii şi orice bariere ale afluxului verbal. De pildă, pentru a-mi cere o pâine (o singură pâine... o amărâtă de PÂINE, oameni buni!), trebuie ca năpăstuiţii mei neuroni să-şi oprească voluptuosul somn pentru a se da cap în cap, ca eu să aflu câtă hârtie igienică second-hand mai are la budă respectiva, cum s-a tânguit fii-sa după ce i s-a rupt o geană în timp ce, năpădită de fervoare romantică, îşi ştergea lacrimile cauzate de baciul Mircea Radu ori de vestala Andreea Marin, sau cum a reuşit să scape cu destoinicie epopeică de gândacul de Colorado ce dădea târcoale oalei de fasole, în care se găsea pătrunjel căpătat de soţul ei la nunta unchiului fratelui cumnatei vărului lui Gicu’. Cum care Gicu’? N-aveţi cum să nu-l ştiţi... E tipul acela care a ajutat-o atunci când maică-sa a luat herpes de la maşina de spălat (pentru care, între noi fie vorba, n-a achitat toate ratele)... Cucoană, îmi pare rău, dar bunul-simţ îmi dă ghionturi să-ţi închid uşa-n nas! Ia-ţi pâinea şi du-te, cu Gicu’, cu gândacul şi cu herpesul matale cu tot! Şi dacă asta ar fi tot, uşa s-ar închide totuşi cu simţire. Însă aşa, trebuie s-o trântesc de-a dreptul, întrucât pe cât de deschisă are gura, pe atât de închisă are mintea. Tot felul de inovaţii lingvistice şi samavolnicii gramaticale îmi ciupesc în modul cel mai grosolan conştiinţa. Iar dacă ăsta ar fi un caz izolat, în cadrul nefericit al uşii mele, aş putea să mă bucur şi eu de prezenţa majorităţii semenilor într-un loc public sau într-un mijloc de transport în comun. Dar n-am să văd aşa ceva, căci oratori din ăştia cioflingari răsar pe zi ce trece, mai abitir ca mahării capitalişti după comunism, şi umplu de la cel mai înflorit şi înverzit parc până la ultima speluncă din oraş.
Of, în ce a ajuns să stea şi propăşirea ţării ăsteia: în mici, bere, fotbal, politică şi manele. Şi multe, multe inimi deschise...

posted by aghiutza @ 1:45 p.m.