Măi Bach!
Cândva miercurea trecută, Gigi Becali s-a scărpinat în fund. Curios lucru însă, presa n-a fost pe fază. Becali, uşor roşu la faţă, a insistat. S-a scobit în nas. Iarăşi, nici ţipenie de presă. Becali, negru de supărare, a scrâşnit din dinţi preţ de câteva minute, după care a râgâit. Presa, ia-o de unde nu-i!
"Ei, drăcie, pe unde-mi umblaţi? Iar vă pierdeţi timpul cu pensionari fără bani de medicamente sau cu matrapazlâcurile politicienilor?", şi-o fi zis el revoltat. Aşa că şi-a băgat picioarele. De fapt, nu picioarele - pentru că era încălţat cu opinci de firmă -, ci ranga. Unde? În Maybach-ul ăla de 500.000 de euro, pe care, în prealabil, i-l lovise un şofer de TIR. Nici n-a apucat bine să ridice ranga, că a şi dat cu cotul de-o cameră de filmat de le Realitatea TV. În numai câteva secunde, pensionarii au fost îmbrânciţi în colţ, iar politicienii lăsaţi în perdiţia lor. "Ranga face muzica - Gigi Becali revoluţionează reparaţiile auto", a titrat Realitatea TV şi parcă am şi auzit cum jumătate din locuitorii României tropăie exaltaţi înspre televizor.
După ce-a terminat cu uşa maşinii, Becali a mai dat puţin cu logica păstorească în sintaxă, şi s-a liniştit. Oricum maşina trebuia trimisă în Germania, pentru reparaţii. Ce mai contează costul mare al acestora, când el a luat faţa unei septuagenare violate de nepotu-său?
Să i-o spui lu' Mutu!
Mutu a fost prins iarăşi cu praful în nas!... Sau nu. Glumeam doar... E că v-am atras atenţia? Totuşi, chiar ar fi fost nasol să se întâmple aşa ceva, ţinând cont de faptul că de curând tocmai s-a despărţit de nevastă şi nu mai avea nevoie de un bucluc în plus... Neah, nici asta nu-i pe bune. Însă trebuie să vă menţin şi eu cumva interesul treaz, nu? De fapt, partea cu adevărat proastă e că Mutu a fost suspendat din activitatea fotbalistică pentru următorii 3 ani, şi va rata calificarea pentru Euro 2008... Gata, m-aţi prins, şi asta e la vrăjeală! Dar, că tot veni vorba de Euro 2008, ieri au avut loc extragerile pentru grupele preliminare, iar noi am picat cu Olanda, Bulgaria, Slovenia, Albania, Belarus şi Luxemburg. Asta am avut să vă spun, de fapt... Aşa-i c-a ieşit o ştire senzaţională? Nu?!? Atunci, trebuie vă anunţ, cu mare regret, că Mutu tocmai a...
O plimbare cu cântec
Astă-seară m-am întors de la facultate cu RATB-ul... Nimic anormal până aici. Am prins şi loc... Iarăşi, nimic anormal. Autobuzul a trecut pe lângă Palatul Cotroceni... Da, nimic anormal, fiindcă asta e ruta lui 139. În autobuz era o mână de ţărani... Încă nimic anormal... Ştiu că vă-ntrebaţi de ce dracu' scriu tâmpenia asta, dacă nu s-a petrecut nimic anormal. Ce ar fi fost, până la urmă, anormal? Anormal ar fi fost Pleşu în 139, încălţat cu ciocate, purtând o bluză cu "De puta madre" şi dat cu gel în cap. N-a fost să fie...
Şi totuşi, anormalul s-a produs. Mâna aia nespălată de ţărani, în loc să zbiere civilizat şi să pună manele duioase la telefon, s-a hotărât să-şi probeze virtuozitatea muzicală. Astfel, băieţii au început să cânte de zor manele, stupid şi pasional, tare şi chinuitor. În ciuda indiferenţei cu care mă pocneşte acest gen de muzică, trebuie să recunosc că ţopârlanii aveau voce. Drept pentru care mă ofer să-i manageriez, în vederea desăvârşirii unei strălucite cariere de apariţii la Teo... Băieţi, în cazul în care nu folosiţi internetul numai pentru a agăţa gagici pe mIRC sau pentru a descărca ringtone-uri şi manele pentru telefon, vă rog să mă contactaţi numaidecât! Deja mă ştiţi - eu eram tipul ăla care se îmbrâncea frenetic în uşă şi ţipa la şofer să oprească...
Noi, cei de la 6
Baţi sacadat din picior şi aştepţi să vină unul dintre cele două lifturi. În total sunt trei, însă numai două sunt funcţionale. Ritualul e de fiecare dată acelaşi. Apeşi de cel puţin câteva ori pe butonul verde, şi apoi îţi pironeşi privirea înspre cifrele aflate deasupra uşilor. Cu coada ochiului îi vezi tot venind şi aşezându-se în jurul tău. Te dai mai în faţă. Dacă mai înaintezi încă puţin, poţi să „miroşi” răceala metalică a uşilor. Unii fac la fel ca tine: apasă şi ei butonul, după care se apropie şi ţintesc cifrele. Gata, vine! 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1... 1... 1... Unu. La naiba, iar s-a blocat la etajul unu! Ca o mică turmă, se îndreaptă toţi tropăind către celălalt lift, lăsându-te cu ochii în... cifre. Te uiţi la ceas, te uiţi la ei, te uiţi la scări. Te mai uiţi o dată la ceas, te mai uiţi o dată la ei, şi te hotărăşti să urci pe scări...
Pe la etajul unu, câteodată miroase... dubios. Nu ştiu cine sunt „micţioniştii” ilegalişti ai clădirii, dar tare aş vrea să-i prind odată şi să le ard una după ceafă. Continui să urci... 2, 3, 4... La patru e Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii. Pe hol sunt câţiva băieţi. Aproape mereu văd băieţi la patru... 5. La cinci, Facultatea de Psihologie. Aici sunt şi băieţi şi fete, dar parcă, totuşi, ceva mai multe fete... Deja începe să se simtă damf de fum de ţigară. Încă un etaj şi-ai ajuns. Gata! 6. Etajul 6. Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării. Gâfâi uşor şi dai să îţi tragi oleacă sufletul, însă tot ce reuşeşti să tragi e un mic nor de fum pe nas. Aici, la 6, fete. Multe fete. Chiar feerie de fete, aş putea spune... Plus o mână de băieţi.
E bine, n-au început încă orele, căci câţiva studenţi sunt adunaţi, în mici grupuri, în "holul" căruia i-au găsit cea mai nobilă întrebuinţare cu putinţă: fumoar. Prin care trebuie să treci, inevitabil, ca să ajungi la săli. Este după-amiază şi, aproape mereu la această oră, pe jos stă întins un minunat mozaic din chiştoace de ţigări. Apoi, pe o distanţă de câteva zeci de paşi, urmează sălile, îmbrâncite stingher una într-alta. La o primă ocheadă aruncată, nici n-ai zice că-n interiorul lor se ascund un laborator de radio, unul de tv, unul de publicitate, unul de dactilografie sau unul de PAO. Treci pe lângă ele, şi abrevierile încep să încingă o horă haotică în capul tău. PAO, ITC, IRP, TR... „Unde oare oi fi având următorul seminar? 613? Sau 605?” Eh, odată şi-odată tot o să înveţi ce scrie pe orarul acela...
Vrei să mergi mai departe, înspre secretariat, însă observi că sfertul academic a trecut. Intri grăbit în sală, nu înainte de a azvârli o ultimă privire înapoi şi de a spune, cu un zâmbet zglobiu în colţul gurii: e mică, dar e a noastră!
