Codul bunelor manele
Ce deosebeşte un manelist bun de unul rău? Delicată chestiune, nu? Păi, un manelist bun e conştient de defectul său, şi astfel bagă câte una doar pe furiş, când se duc rocării la culcare. Din păcate, pe acest tip de manelist îl paşte extincţia. De fapt, nici nu ştiu dacă a existat vreodată, ca să aibă ce să-l pască... În schimb, manelistul rău este genul de om care ori se face taximetrist, ori se face neghiob. Cum neghiobii au un capitol special dedicat în analele de rahat ale istoriei, mă voi ocupa de taximetrişti.
Problema cu maneliştii taximetrişti e că au incredibile capacităţi de camuflare. Aşa se face că reuşesc, cu insidioasă precizie, să-şi ascundă adevărata identitate şi să se piardă în pâlcul de taxiuri. Nici un element oracular nu se întrezăreşte dincolo de chipul lor insondabil, pentru a te preveni: nici un fir de păr nu se flutură în vânt pe ritmuri de Liviu Guţă, nici o declamaţie din Florin Salam nu li se citeşte pe buze şi nici o licărire de chef cu manele nu li se iscă-n privire. De asemenea, nici un poster cu Carmen Şerban pe banchetă, nici un abţibild cu Adi De Vito pe parbriz şi nici un air-freshner cu Nicolae Guţă sub oglindă!
Când eşti în maşină, e deja prea târziu. Casetele cu Liviu, Salam, Guţă, Adi şi Carmen zâmbesc sardonic dintr-un torpedo indecent de larg deshis, în timp ce tu te rogi la divinitate să nu întâmple infamia. Care, în chipul ei ineluctabil de infamie, se întâmplă şi compromite totalmente canalele auditive. Din agonicele boxe suflete zbuciumate revarsă şiroaie de lacrimi şi dureri, fraţii şi dujmanii o ţin numa-n chiolhanuri, banii trag cu ochiul pe sub fustele gagicelor, iar tu te gândeşti că totuşi nu e prea târziu să sari din maşină. Ajungi la destinaţie cătrănit şi obidit, cu măreţele idei filosofice transformate în ecouri de genul: “Băiatu’ şi fata mea / Ce să iubeşte, ce să ia / Şi acu-mi trage-o manea!” Trânteşti politicos uşa de la maşină şi îţi vezi de treabă.
Morala? Cum n-am găsit un ceva mai acătării, vin cu asta, niţel cam învechită: “Nu te duce de Paşti la rudele din străinătate, fiindcă cu pisica lui Kant nu poţi să zugrăveşti bicicleta vecinului!”
Revelaţie pe dos
Alaltăieri seară, când ceasul se dădea cu capul de miezul nopţii, am avut o revelaţie (oare a câta?). Aceasta s-a produs în momentul în care am realizat că îmi luăsesem pijamaua pe dos. În exact acel moment, în alte părţi ale lumii, oamenii duceau războaie de neatârnare, scriau cărţi geniale sau descopereau lucruri întru folosul umanităţii. Tot în acel moment, mai mult ca sigur că Bush se juca cu butonul roşu, Saddam îşi ticluia planul de evadare, noul Papă juca barbut cu cardinalii, Băsescu trăgea triumfător din havanele importate din Irak, C.T. Popescu se încrunta la Emil Hurezeanu cu puterea a 1000 de păgubiţi FNI, Becali probabil citea beletristică în cerdac, Guţă mai trăgea o linie pe răbojul muzichiei româneşti cu cel mai nou şlagăr al său, Oana Zăvoranu îi înfigea ghearele în ochi vreunei colege de “Numai iubirea”, iar Nicoleta Luciu îşi număra sânii. Ceea ce mi-a arătat adevăratul sens al existenţei mele şi ceea ce se cerea cu stringenţă făcut. Adică să fiu mai atent atunci când îmi iau pijamaua pe mine.
Euroscârbision
Tocmai am auzit ultima melodie a tipului celuia care a plecat de la O-Zone. Nu ştiu cum îl cheamă, nu ştiu cum îi zice melodiei, dar e ceva cu „kakalinka” (parcă). Oricum, e o schimbare binevenită pe piaţa muzicală românească. E ceva nou, frumos, necomercial, şi care-ţi merge la inim... Glumeam. Dar fiindcă v-am captat interesul şi tot suntem la capitolul muzică, vreau să vorbim despre extatica piesă cu care participăm la Euroscârbision. E scâncită de Luminiţa Anghel şi Sistem, şi sună cam aşa: „Let me try, let me try / I don’t want to say goodbye / I will find a way to make you stay / Just let me try”. Desigur, cu o melodicitate soră cu fuşereala, dar nu ea e vedeta discuţiei. Aşadar, opriţi-vă pentru câteva secunde din relevarea misterelor lumii, încuiaţi-vă într-o carapace lăuntrică şi recitaţi-vă în gând versurile (dacă aţi auzit melodia pe la teve, şi mai bine, fiindcă puteţi s-o şi cântaţi). „Let me try, let me try... wanna say goodbye... a way... make you stay...” A mişcat ceva pe-acolo? Nu? Mai încercaţi o dată: “lemme try… say goodbye... stay...” Tot nimic? Pfiu, deci nu sunt singurul care nu-i înhaţă profunzimea. Mă şi speriasem...
În altă ordine de idei, îmi place videochinuitul ăla de clip (adică invers... chinuitul ăla de videoclip). În caz că nu l-aţi văzut, să vă explic despre ce e vorba: sânii Luminiţei, acompaniaţi de sânii aceleiaşi şi instrumentaţi tot de sânii ei. Totuşi, m-au deranjat exhibiţioniştii ăia din spate, care făceau gălăgie şi băteau ca nebunii în nişte butoaie scrijelite, făcându-l astfel pe nenea cameramanu’ să pună mustrător camera pe ei şi să mă priveze pe mine de adevăraţii „nuri” ai melodiei...
Carusel si nimic mai mult
"Carusel? Hă?!? E o chestie d'aia pe care o vezi prin bâlciuri? Aaa, benzi desenate... Adică Michi Maus si reviste de colorat pentru copii? Nu? Păi si atunci, ce-mi spui mie?... Îîî, si ce dacă e făcută-n România? Cine? Sandu Florea?! Nu e tipul ăla care-i anchetat în dosarul Cămătarilor? Bă, dar ia mai du-te d'aci si lasă-mă-n pace, că mi-ai făcut capu' franjuri!"
Subtila profanatiune de mai sus tânjeste să capete neverosimilele straie ale unei parabole, cu temeiul în mult asteptata aparitie a Caruselului. Însa ea poate fi privită si ca o mică frondă, suscitată de neaosul ageamiu mioritic în ale bedeului. Este un mod voalat de a-i spune să se ducă undeva cu Mickey Mouse-urile si cu manelele lui cu tot. Căci aici se pun pe focul discutiei cuvinte grele, intrucat o dată cu aparitia CARUSELULUI se poate vorbi de o purificare calitativă a bedeului românesc. Nu mai trebuie să înghitim cu noduri platitudini cu existentă vădit comercială, precum Ultimate Spider-Man sau Super Eroi, doar fiindca fac parte din urgisita tagmă a revistelor de bede. Acum avem de unde alege, si, cel mai important, putem alege un produs nefuserit, făcut din pasiune si pentru public.
După cum scrie si in revistă, membrii echipei sunt picurati peste tot prin lume (New York, Paris, Craiova, Bucuresti), si, pe lângă curaj, îti trebuie si o strasnică doză de patimă, îndoită cu nitică nebunie (în sensul bun al cuvântului), ca să te-nhami la un asemenea proiect. Asta în conditiile în care te avânti pe un teren subred si nesigur, cum este piata românească, piată ce are pe constiintă suprimarea câtorva serii de bedele, atât aduse de afară, cât si autohtone (bunăoară, Chasers - care însă s-a îngropat si din cauza calitătii sale sublime, dar inexistente).
Asa că primiti si cinstiti Caruselul cum trebuie, întrucât, după cum spunea si Marian Mirescu, nu ne vom mai întâlni prea curând cu o asemenea oportunitate!
Iar voi, proptiti-vă urnirea în fapte si dati-vă cu părerea. Pe-acasă, pe net, pe sub net, pe la scoală, prin scoală, la câtiva metri de scoală - nu contează unde; important e ca pomina Caruselului să-si întindă tentaculele cât mai mult, pentru o dezvoltare propice a tinerei bedele si, îndeosebi, pentru o convietuire pasnică cu nestiutoarea si imorala tarabă românească, prihănită de Michi Mausi si cărti de colorat.
Haideti, la treabă cu voi!
