Torţionarul cuvântului îndărătnic

Pssst!

2006-07-30T22:36:00.000+03:00

M-am mutat, cu calabalâc cu tot, aici: www.aghiutza.com

Şi ăla Micu, era Liviu, mă!

2006-07-27T12:53:00.000+03:00

Acum câteva zile, sau câteva săptămâni, sau chiar câteva zile şi câteva săptămâni, statornicit pe budă şi cu Libertatea în mână, m-a năpădit un scâncet. Nu din cauza travaliului, ci pentru că am avut o revelaţie onomastică. Printre rândurile senzaţional-şocant-spectaculos-inedite ale ziarului, l-am găsit pe cantautorul Liviu Guţă, ulterior Liviu ex-Guţă, apoi doar Liviu, în plină campanie de marketing. Încercând să se apropie şi mai mult de sufletul românului, probabil la o asemenea distanţă încât să-i poată mangli portofelul fără ca acesta să bage de seamă, artistul şi-a juxtapus Liviului său numele Mititelu.

Desigur, tertipul e evident: apelând la înclinaţia gastronomică a românului către evenimente populiste organizate de politicieni, cu mici gratis, bere ieftină la pahar şi concerte de dat din umeri (după preceptul "ăştia cine dracu' mai sunt, mai bine băgaţi una de suflet!"), Liviu Guţă, ulterior Liviu ex-Guţă, apoi doar Liviu, actualmente Liviu Mititelu, posibil Liviu Micu în cercurile de prieteni, se pare că vrea să intre în graţiile cât mai multor conaţionali, nu numai în cele ale maneliştilor cunoscători. Eu cred că o să reuşească, şi în curând îi vom auzi pe burduhănoşi şi nu numai, cerând cu râvnă-n ochi şi patimă-n stomac "şase Liviu şi o bere la băiatu', garcon!".

De pază la coi

2006-07-15T19:39:00.000+03:00

Bună ziua, dragi magistraţi ai simţului critic, mă bucur să vă găsesc azi cu toptanul în instanţa de judecată a tendinţelor lingvistice. Astăzi avem pe rol poate cel mai important caz din ultimii ani, nu datorită amplorii sale, ci datorită profeţiei muzicale care l-a anunţat. Dar să n-o mai tărăgănăm de prisos şi să-ncepem:

Coaieee! Bă coaie! Mai ţii minte glăsuirea din spatele ghenei aflate pe-o străduţă lăturalnică în fundul periferiei a muzicanţilor ce compun trupa folclorică BUG Mafia? Aia cu "în cartier totul se bazează pe c***e"? Îţi aminteşti, coaie, aşa-i? Ei bine, coaie, te-ai fi gândit tu pe-atunci că acest dicton genital conţinea printre flocii săi firimituri de veritabilă prorocire? Nu te-ai gândit, coaie, ştiu... Nici eu. Dar uite că folcloriştii sus-numiţi nu s-au ţinut cu mâinile numai de coaie, ci şi de o straşnică fezabilitate anticipativă. Ia gândeşte-te un pic, coaie, dar cu capul, nu cu coaiele! Câte coaie ai auzit şiroind slobode din gurile comesenilor cu care-ai fost la bere? Câte coaie verbale îţi bântuie micul colţ urban seară de seară? Multe, coaie, ştiu... Pulile au devenit desuete, coaie. Numai cutezătorii se mai avântă la rezbelul dialogurilor cu flinta pe bază de puli. S-a proliferat tunul cu coaie, coaie. Iar muniţia lexicală este atât de variată, încât avem bile procreatoare pentru toţi şi în toate situaţiile. Uite aici: "coi" pentru un atac rapid şi singular; "coaie" pentru o duală lovitură zguduitoare; “coae” pentru un croşeu ţărănesc şi eficient; "cois" pentru o ofensivă silenţioasă şi mişelească; sau "coissane" pentru o acţiune mafiotă de tip "drive by". În toate cazurile, cuvintele-cheie care justifică utilizarea lor sunt “percutanţă” şi ”coisistenţă”.

Dar ştii cum de s-a ajuns la aşa ceva, coaie? Explicaţia e lesne de aflat: pentru că românul e filosof, coaie, şi a reuşit să interiorizeze un model de cunoaştere mult mai profund în comparaţie cu cel de acum câţiva ani. Ia gândeşte-te niţel... Penisul reprezintă stratul superficial al procreaţiei. El este doar un canal de legătură prin care trece vasul de croazieră ticsit cu pârdalnicii spermatozoizi, coaie. Coaiele, în schimb, reprezintă chintesenţa reproductivă masculină. De la ele se revendică muşteriii călători de mai sus. Vezi, coaie? Asta-l face pe român un filosof remarcabil, pentru că el a coborât de la penis la coaie şi a reuşit, totuşi, să se înalţe către sferele cele mai înalte ale cunoaşterii intrinsece...

Beţi Pepsi Gold pentru doza zilnică de valoare!

2006-06-04T00:44:00.000+03:00

Ştiţi spotul ăla de la Ursus în care sunt prezentate cele mai glorioase isprăvi şi izbânzi ale românilor, nu? Dacă nu, vi-l rezum eu: e un spot în care sunt prezentate cele mai glorioase isprăvi şi izbânzi ale românilor. La un moment dat, dinspre clip ţopăie fericită către retina noastră informaţia că româna e a doua limbă oficială la Microsoft. Tare, nu? Te face să înjuri Windows-ul mai pe româneşte... Ei, dacă treaba asta vă masează sufleţelul şi vi-l mângâie până la orgasm cerebral, staţi să vedeţi ce-am descoperit eu!

Folosind o complexă şi exhaustivă metodă silogistică bazată pe datul cu părerea, am dedus două chestii: 1) că la Pepsi a doua limbă oficială e manelomania, deci, implicit, e plin de români pe-acolo, şi 2) că target-ul noului produs este plasat undeva prin tarlaua manelomanilor. Cum aşa? Aţi observat prin magazine noul Pepsi Gold? Ei bine, mai mult ca sigur, numai o minte de maneloman înrădăcinat putea să moşească o asemenea găselniţă carbogazoasă. E nevoie de cineva care a întreţinut relaţii auditive intime cu manelele pentru a îngloba în noua sticlă simbolurile cultural-muzicale necesare. Dintre toate PET-urile sobre de Cola şi Pepsi, îmbrăcate în negru ca la prohod, păşeşte exhibiţionist în faţă junele auriu, gata oricând să spargă o bulă petrecăreaţă în gura consumatorului.

Însuşi faptul că e auriu atestă apartenenţa muzicală şi etnică a tehnicienilor din spatele noii băuturi răcoritoare şi, în acelaşi timp, ne edifică în ceea ce priveşte publicul-ţintă. Păi, ia gândiţi-vă, ce-i place manelomanului mai mult şi mai mult? Aurul, normal. Îl poartă ostentativ la gât, pe mână, pe degete, în ureche, în gură sau... în fine, nu cred că vreţi să ştiţi chiar atâtea detalii. Acum, pe lângă şlapii portocalii şi maioul pătat cu muştar galben, are şi sticla de Pepsi Gold pe care s-o asorteze ţinutei şi-aşa destul de valoroase. Pentru că ce înseamnă, până la urmă, să ai valoare? Înseamnă să ai aur, sau gold - vorba englişmanului. Iar când porţi la tine 2 litri de Gold, atunci ai valoare, teteo!

Cine nu are bătrâni, să-i ia din închisoare!

2006-03-08T14:53:00.000+02:00

Marilyn Devine, o americancă trecută de toate tinereţile posibile şi imposibile şi ajunsă pe undeva pe la a doua sau a treia bătrâneţe, a făcut un act de bravadă de neînchipuit pentru etatea sa. Astfel, după ce a scuipat de câteva ori sânge în sân, bătrânica de 75 de ani a prădat o filială a National City Bank, de unde a fugit cu... pardon!... de unde a plecat cu 5000 de dolari. După o cursă nebunească de 9 kilometri, în timpul căreia oamenii legii au fost probabil nevoiţi să înfrunte nelegiuite hohote de râs, hoaţoaica a fost arestată. Meritul poliţiştilor în prinderea ei este însă destul de îndoielnic, fiind foarte posibil ca bătrânica să fi tras pe dreapta nu de frica legii, ci pentru a-şi schimba pamperşii...

Pierdut karma. Ofer recompensă găsitorului

2006-03-05T04:03:00.000+02:00

Bună, mă numesc Earl şi nu de mult am descoperit karma. Obişnuiam să pun gumă de mestecat pe sub mese, să fur maşini de la tipe cu un picior sau să păcălesc jucători de golf să mă cinstească cu bere. Asta până când karma m-a lovit. Era la volanul unei maşini şi m-a aruncat direct în spital. Atunci am realizat că, dacă faci lucruri rele, karma te va pedepsi şi-ţi va băga numai ponoase în traista vieţii. Aşa că m-am hotărât să aştern pe o listă toate coţcăriile făcute şi să le îndrept. Dacă faci un lucru bun, atunci karma te va răsplăti. Nu mă credeţi? Întrebaţi-l pe Carson Daly.

My Name is Earl, NBC, Jason Lee, primul sezon, 17 episoade până la data actuală. 16 vizionate. Este comedie. Deci, trebuie să râzi. Să ţii bine minte treaba asta, pentru că altfel rişti să nu râzi. Nu poţi să zâmbeşti, pentru că e comedie. Şi nici să rânjeşti, pentru că nu se cade. Aşadar, râzi! Dar nu prea des, că nu vrei să ţi se convulsioneze stomacul. O dată la două episoade e de-ajuns. Râzi!!! Nu mi-ai urmat sfatul, nu? Aşa-i că n-ai râs? Bine, uite cum facem: îţi dau un pont. La episodul 16 e dezlegare la râs. Cu hohote stomacale, contorsionări bucale şi toate cele. RÂZI!!! Gata, acum aştept cu nerăbdare episodul 16 al celui de-al doilea sezon. Vreau să râd.

P.S. Karma is a funny thing. Serialul ăsta, nu prea...

Măi Bach!

2006-01-31T06:26:00.000+02:00

Cândva miercurea trecută, Gigi Becali s-a scărpinat în fund. Curios lucru însă, presa n-a fost pe fază. Becali, uşor roşu la faţă, a insistat. S-a scobit în nas. Iarăşi, nici ţipenie de presă. Becali, negru de supărare, a scrâşnit din dinţi preţ de câteva minute, după care a râgâit. Presa, ia-o de unde nu-i!

"Ei, drăcie, pe unde-mi umblaţi? Iar vă pierdeţi timpul cu pensionari fără bani de medicamente sau cu matrapazlâcurile politicienilor?", şi-o fi zis el revoltat. Aşa că şi-a băgat picioarele. De fapt, nu picioarele - pentru că era încălţat cu opinci de firmă -, ci ranga. Unde? În Maybach-ul ăla de 500.000 de euro, pe care, în prealabil, i-l lovise un şofer de TIR. Nici n-a apucat bine să ridice ranga, că a şi dat cu cotul de-o cameră de filmat de le Realitatea TV. În numai câteva secunde, pensionarii au fost îmbrânciţi în colţ, iar politicienii lăsaţi în perdiţia lor. "Ranga face muzica - Gigi Becali revoluţionează reparaţiile auto", a titrat Realitatea TV şi parcă am şi auzit cum jumătate din locuitorii României tropăie exaltaţi înspre televizor.

După ce-a terminat cu uşa maşinii, Becali a mai dat puţin cu logica păstorească în sintaxă, şi s-a liniştit. Oricum maşina trebuia trimisă în Germania, pentru reparaţii. Ce mai contează costul mare al acestora, când el a luat faţa unei septuagenare violate de nepotu-său?

Să i-o spui lu' Mutu!

2006-01-28T00:22:00.000+02:00

Mutu a fost prins iarăşi cu praful în nas!... Sau nu. Glumeam doar... E că v-am atras atenţia? Totuşi, chiar ar fi fost nasol să se întâmple aşa ceva, ţinând cont de faptul că de curând tocmai s-a despărţit de nevastă şi nu mai avea nevoie de un bucluc în plus... Neah, nici asta nu-i pe bune. Însă trebuie să vă menţin şi eu cumva interesul treaz, nu? De fapt, partea cu adevărat proastă e că Mutu a fost suspendat din activitatea fotbalistică pentru următorii 3 ani, şi va rata calificarea pentru Euro 2008... Gata, m-aţi prins, şi asta e la vrăjeală! Dar, că tot veni vorba de Euro 2008, ieri au avut loc extragerile pentru grupele preliminare, iar noi am picat cu Olanda, Bulgaria, Slovenia, Albania, Belarus şi Luxemburg. Asta am avut să vă spun, de fapt... Aşa-i c-a ieşit o ştire senzaţională? Nu?!? Atunci, trebuie vă anunţ, cu mare regret, că Mutu tocmai a...

O plimbare cu cântec

2006-01-19T18:22:00.000+02:00

Astă-seară m-am întors de la facultate cu RATB-ul... Nimic anormal până aici. Am prins şi loc... Iarăşi, nimic anormal. Autobuzul a trecut pe lângă Palatul Cotroceni... Da, nimic anormal, fiindcă asta e ruta lui 139. În autobuz era o mână de ţărani... Încă nimic anormal... Ştiu că vă-ntrebaţi de ce dracu' scriu tâmpenia asta, dacă nu s-a petrecut nimic anormal. Ce ar fi fost, până la urmă, anormal? Anormal ar fi fost Pleşu în 139, încălţat cu ciocate, purtând o bluză cu "De puta madre" şi dat cu gel în cap. N-a fost să fie...

Şi totuşi, anormalul s-a produs. Mâna aia nespălată de ţărani, în loc să zbiere civilizat şi să pună manele duioase la telefon, s-a hotărât să-şi probeze virtuozitatea muzicală. Astfel, băieţii au început să cânte de zor manele, stupid şi pasional, tare şi chinuitor. În ciuda indiferenţei cu care mă pocneşte acest gen de muzică, trebuie să recunosc că ţopârlanii aveau voce. Drept pentru care mă ofer să-i manageriez, în vederea desăvârşirii unei strălucite cariere de apariţii la Teo... Băieţi, în cazul în care nu folosiţi internetul numai pentru a agăţa gagici pe mIRC sau pentru a descărca ringtone-uri şi manele pentru telefon, vă rog să mă contactaţi numaidecât! Deja mă ştiţi - eu eram tipul ăla care se îmbrâncea frenetic în uşă şi ţipa la şofer să oprească...

Noi, cei de la 6

2006-01-18T23:05:00.000+02:00

Baţi sacadat din picior şi aştepţi să vină unul dintre cele două lifturi. În total sunt trei, însă numai două sunt funcţionale. Ritualul e de fiecare dată acelaşi. Apeşi de cel puţin câteva ori pe butonul verde, şi apoi îţi pironeşi privirea înspre cifrele aflate deasupra uşilor. Cu coada ochiului îi vezi tot venind şi aşezându-se în jurul tău. Te dai mai în faţă. Dacă mai înaintezi încă puţin, poţi să „miroşi” răceala metalică a uşilor. Unii fac la fel ca tine: apasă şi ei butonul, după care se apropie şi ţintesc cifrele. Gata, vine! 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1... 1... 1... Unu. La naiba, iar s-a blocat la etajul unu! Ca o mică turmă, se îndreaptă toţi tropăind către celălalt lift, lăsându-te cu ochii în... cifre. Te uiţi la ceas, te uiţi la ei, te uiţi la scări. Te mai uiţi o dată la ceas, te mai uiţi o dată la ei, şi te hotărăşti să urci pe scări...

Pe la etajul unu, câteodată miroase... dubios. Nu ştiu cine sunt „micţioniştii” ilegalişti ai clădirii, dar tare aş vrea să-i prind odată şi să le ard una după ceafă. Continui să urci... 2, 3, 4... La patru e Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii. Pe hol sunt câţiva băieţi. Aproape mereu văd băieţi la patru... 5. La cinci, Facultatea de Psihologie. Aici sunt şi băieţi şi fete, dar parcă, totuşi, ceva mai multe fete... Deja începe să se simtă damf de fum de ţigară. Încă un etaj şi-ai ajuns. Gata! 6. Etajul 6. Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării. Gâfâi uşor şi dai să îţi tragi oleacă sufletul, însă tot ce reuşeşti să tragi e un mic nor de fum pe nas. Aici, la 6, fete. Multe fete. Chiar feerie de fete, aş putea spune... Plus o mână de băieţi.

E bine, n-au început încă orele, căci câţiva studenţi sunt adunaţi, în mici grupuri, în "holul" căruia i-au găsit cea mai nobilă întrebuinţare cu putinţă: fumoar. Prin care trebuie să treci, inevitabil, ca să ajungi la săli. Este după-amiază şi, aproape mereu la această oră, pe jos stă întins un minunat mozaic din chiştoace de ţigări. Apoi, pe o distanţă de câteva zeci de paşi, urmează sălile, îmbrâncite stingher una într-alta. La o primă ocheadă aruncată, nici n-ai zice că-n interiorul lor se ascund un laborator de radio, unul de tv, unul de publicitate, unul de dactilografie sau unul de PAO. Treci pe lângă ele, şi abrevierile încep să încingă o horă haotică în capul tău. PAO, ITC, IRP, TR... „Unde oare oi fi având următorul seminar? 613? Sau 605?” Eh, odată şi-odată tot o să înveţi ce scrie pe orarul acela...

Vrei să mergi mai departe, înspre secretariat, însă observi că sfertul academic a trecut. Intri grăbit în sală, nu înainte de a azvârli o ultimă privire înapoi şi de a spune, cu un zâmbet zglobiu în colţul gurii: e mică, dar e a noastră!

Să cântăm, maneaua mea

2005-12-07T14:34:00.000+02:00

Nu ştiu cine a dat drumul kitsch-ului muzical prin ungherele mass-media româneşti, dar văd că această formă de pseudoartă a cam început să ţopăie liberă şi să-şi facă de cap. Înainte de a trece la primul şi ultimul punct de pe ordinea de zi, să facem un scurt sumar a ceea ce avem până acum.

Aşadar, de cum ieşim dimineaţa din casă, manelele ne smucesc nonşalant auzul, pentru ca mai apoi să-şi facă de cap cu scăriţele, ciocanele şi nicovalele noastre până seara târziu. Apoi, infamele sunete ne pândesc pe la orice colţ de stradă, din Dacii tunate şi maşini cu fiţe, din interiorul speluncilor ce aduc la rang de artă etilismul sau din telefoanele bădăranilor oploşiţi în acelaşi mijloc de transport ca şi noi. Ba chiar au început – de ceva vreme - să ne facă cu ochiul din spatele tubului catodic, aşezate confortabil în emisiuni dedicate virtuozităţii manelistice. Şi totuşi, surprinzător sau nu, acest ultim fapt nu reprezintă nici pe departe flegma decisivă aruncată-n faţa bunului-simţ. ProTV-ul a ţinut cu tot dinadinsul să ne arate că se poate mai mult. Şi s-a putut, cu vârf şi-ndesat. Astfel, de 1 decembrie, am fost blagosloviţi cu un imn naţional în variantă manelistă. Asta pe lângă alte 6 variante, scremute în virtutea eliberării de orice conveţii şi prejudecăţi, după spusele proteviştilor.

Dintre toate lucrurile frapante în legătură cu acest demers, unul păşeşte în faţă şi îmi dă ghes să mă întreb de ce nu au schimbat şi rima, dacă tot au schimbat motivul melodic. Ce ar fi putut alimenta mai mult avântul patriotic, decât nişte versuri de genul: "Deşteaptă-te, române, din frica ta de carte / În care te-adânciră beţiile cu cocalari / Acum încă o dată, jeleşte-ţi a ta soartă / De care se tot râde şi culţii tăi dujmani"?

Care dă mai mult pentru şcoala românească?

2005-11-22T15:29:00.000+02:00

Probabil că aţi văzut la ştiri clipul cu elevul acela care-i recită suav profesoarei din stihurile mahalalei. Dacă nu aţi văzut ştirea, să vă spun despre ce e vorba: un elev frezat şi dat cu gel după sfintele învăţături ale chiolhanurilor cu manele, se gândeşte să-şi provoace profesoara la o discuţie în contradictoriu, pesemne pe marginea unei note cam pirpirii. Însă, lucru ciudat pentru o discuţie elev-profesor, argumentele celei din urmă pălesc instantaneu în faţa pumnului irefutabil al gagiului.

Desigur, mulţi asemenea lui, cu pumnul dornic de cunoaştere, îi vor lua apărarea, invocând starea învăţământului românesc şi faptul că profesorii ori nu ştiu să predea, ori nu pot să confere un înveliş atractiv materiei. Adică ar mai trebui să se-nvârtă prin clasă pe ritmuri de manele, din când în când... De partea cealaltă, toţi cei cu bun-simţ ar trebui să se răzvrătească până-n ultimul oscior. Problema e, însă, cu cei care trebuie să ia măsuri în acest caz. A cui parte o vor ţine? La cum stau lucrurile cu bursa şpăgii din România, să sperăm că nu vor ţine partea celui care dă mai mult... Pentru că vlăjganul ăla ştie să dea, nu glumă!

Până la urmă s-a terminat egal

2005-11-18T18:33:00.000+02:00

Pentru cei care au avut nenorocul să piardă meciul de infarct organizaţional de pe Ghencea, o să fac un scurt, foarte scurt rezumat. ... Gata. Ăsta a fost. Îmi cer scuze dacă totuşi am folosit cuvinte de prisosinţă, dar, deh, vârsta, emoţiile...

Mai interesant a fost, însă, meciul de dinaintea meciului. Ăla da meci! După o încălzirea efectuată pe aeroport, în compania naţionalei de jurnalişti, nigerienii au ieşit la atac în număr mare. Camerele de hotel au fost luate prin surprindere de somnolenţa debordantă a acestora şi jucătorii adverşi au marcat fiecare câte-un pui de somn. 0-1. Între timp, pe stadionul Ghencea, naţionala noastră era comasată în propriul careu, apărându-se... de vânt şi plictiseală. Hopa! Acţiune în forţă a africanilor: driblează trecătorii de la Unirea şi îşi imprima în ultimul ceas tricourile! 0-2. Adversarii domină clar partida. Abidoun, jucător la FC Naţional, începe să se remarce din ce în ce mai mult... Este convocat de urgenţă şi înscrie prima prezenţă în reprezentativa ţării sale! 0-3. Spiritele se încing atât în tribune, cât şi în faţa televizoarelor. Spectatorii şi telespectatorii cască adversativ unii la alţii. Dar, staţi puţin, ce e asta? E roşu... Autocarul nigerienilor a trecut pe roşu în repetate rânduri! Meciul se înfierbântă mai abitir ca un sandviş pus la microunde. Într-un final, toţi jucătorii adverşi ajung la stadion. Apoi, pe stadion. Urmează un atac fulger pe flancuri: vizitatorii pasează priviri piezişe de la unul la altul, încercând să-şi dea seama dacă se cunosc între ei, însă faza este stinsă repede de fluierul de început al arbitrului. Ai noştri revin pe final şi înscriu 3 goluri.

România-Nigeria, 3-3.

pauză publicitară o pauză publicitară o pauză publicitară

Biletul la meciul de fotbal România-Nigeria – 5 RON.. Berea şi seminţele cerute cu stringenţă de un asemenea eveniment – 4 RON. Bucuria unui meci de pomină: nepreţuită! Sunt unele lucruri pe care banii nu le pot cumpăra. Pentru celelalte, există Naşu’s FRF...

Regii şoselelor în ilegalitate... pentru o săptămână

2005-11-09T21:28:00.000+02:00

Au o privire ageră şi necruţătoare, un suflu straşnic, o minte diabolică şi o pasiune maladivă pentru viteză. Calcă totul în picioare şi sunt de neoprit. Nu respectă regulile şi au predispoziţie pentru accidente. Nu, nu aţi ghicit... Nu este vorba despre bikeri burtoşi pe Harley Davidson-uri. Este vorba despre... despre... băbuţele pe biciclete! Da, ele, ferocele bicicliste de duminică dimineaţa. Cele pe care autorităţile nu le văd bine şi cărora le-au pus gând rău, la începtulul lunii noiembrie, când au interzis circulaţia bicicliştilor prin centrul Capitalei. Vestea ar fi fost nesperat de bună pentru conducătorii auto, deoarece aşa nu ar mai fi trebuit să îşi facă griji că vor fi acroşaţi de vreo octogenară cherchelită sau că vor fi urmăriţi prin tot oraşul de o şleahtă nebună de puşti pe trotinete.

Toate bune şi frumoase, numai că, în cursul săptămânii trecute, bicicliştii au pus mână de la mână şi spiţă de la spiţă şi au încropit-o de câteva proteste, care s-au soldat cu ridicarea interdicţiei. Chiar ieri, duminică 6 noiembrie, a avut loc un Flash Mob în Piaţa Universităţi, la care însă a participat numai junimea bicicliştilor. Pesemne că i-au trimis băbuţele, ele fiind prea ocupate să terorizeze străzile şi să hăituiască furibund maşinile...

Pomul de Anul Bou

2005-09-17T10:57:00.000+03:00

Lume, lume, mare anunţ, mare: metodele didactice ale şcolii româneşti se înnoiesc! Învăţământul autohton se îndreaptă spre o nouă direcţie, cu sudori pe frunte şi pământ pe sub unghii, direcţie sădită de către ministrul Educaţiei şi Cercetării, Mircea Miclea. Nu, nu este vorba despre o mărire salarială a profesorilor. (Puţin importă aceasta, laolaltă cu fericirea dascălilor... Oricum îşi scot ei pârleala din meditaţii, că-s români de obârşie şi se descurcă, ce naiba!) Şi nu, nu este vorba nici despre gologani aruncaţi în direcţia renovării unor şcoli, a reparării altora sau, pur şi simplu, a reconstruirii celor multe răpuse de inundaţii. Nu, Miclea pregăteşte o schimbare milenară: un pom! Fiecare elev va planta un pom, de preferinţă în curtea şcolii. Desigur, nu toţi vor planta acelaşi pom (cu toate că, la cât de neaerisite şi igrasioase sunt „mansardele” politicienilor ăstora, nu m-ar fi mirat nici treaba asta)...

Dar să ne oprim puţin din râs (bă, tu ăla din spate, vezi că te dau afară şi te pun absent nemotivat, dacă nu-ncetezi!) şi să medităm asupra beneficiilor pe care ni le poate oferi o asemenea găselniţă pomicolă. În afară de explicaţia demnă de un ministru al educaţiei a lui Mircea Miclea, care zice că, o dată cu sădirea unui pom, copiii vor – citez - “conlucra mai bine împreună” - închei citatul -, eu am mai găsit câteva.

În primul rând, ţinând cont de starea fetidă a budelor din majoritatea şcolilor, un pom mi se pare un loc ideal, paşnic şi curat întru satisfacerea nevoilor telurice. (Desigur, poate apărea şi aici o mică problemă, şi anume împărţirea autorităţii cu omniprezentele patrupede canine.) Şi-n plus, se pot aduna ţopârlanii la o ţigare în jurul lui, să nu-i mai afume pe ceilalţi doi nefumători din şcoală. În al doilea rând, că tot am pomenit de fumat, pasămite ministrul se gândeşte şi la banii săracilor elevi, care trebuie să facă foamea zilnic pentru a-şi putea procura ţigări. Aşa, pe jos au deja iarbă din belşug, iar în copaci vor găsi foi în care s-o înfăşoare... Şi, în ultimul – dar nu cel din urmă – rând, acum se va putea spune, în legătură cu examenele şi cu copiatul, că în şcoala românească se fură ca-n codru... Literalmente.

Trage-i zăvor(an)u’ peste gură!

2005-09-17T10:34:00.000+03:00

Doamnelor şi domnilor normali care-aţi mai rămas prin ţara asta de plecat, stimaţi măgari care vă bateţi soţiile zilnic, drage proaste ce citiţi CoolGirl-ul şi mai zilnic*, voi ăştia care mai sunteţi, trageţi-vă puţin sufletul şi opriţi adânc aer în piept. Aşa... Aţi oprit destul? Aţi uitat să mai inspiraţi? V-aţi făcut deja verzi? Aţi ameţit de-a binelea? Simţiţi că-n următoarele 5 secunde o să leşinaţi? Dacă da, e bine, fiindcă acum ştiţi cum m-am simţit eu când următoare ştire, banal de senzaţională, m-a ciupit de ureche: cică, în urma unui act de vagă autocontemplaţie estetică, Oana Zăvoranu a luat decizia unei transfigurări uberale cu adânci implicaţii psihomotorii. Adică şi-a pompat ţâţele cu silicoane, a naibii, ca să nu mă mai pot uita eu la următoarea ei telenovelă din cauza unor sâni megalomani, pe care cu siguranţă îi va dori în prim-plan în fiecare cadru. Ah, nu, staţi! Am încurcat socotelile... De fapt, tocmai asta e partea bună, pentru că de-acum înainte nu va mai trebui să-i privesc mina aia tâmpă, cu ale sale schimonoseli teatrale. Mai mult chiar, cred că mamelele se vor dovedi singura parte raţională a corpului ei, cu care se va putea purta o discuţie inteligentă, ca de la bărbat ce se zgâieşte cerebral la zăvorancă ce înjură semnificativ...

* Asta cu toate că CoolGirl-ul e revistă lunară... Dar nu mă-ntrebaţi de unde ştiu treaba asta, fiindcă nici eu nu vă-ntreb de ce vă prinde miezul nopţii uitându-vă la Dan Diaconescu...

'te-n pesta mă-tii!

2005-08-03T14:41:00.000+03:00

Acum vreo săptămână şi niscai zile, oraşul Câmpulung Muscel a trecut prin clipe de coşmar... Nu, nu merge. Nu e destul de plat. Reiau: acum câteva zile, o desfăşurare furtunoasă a forţelor naturii... Nu, nici aşa. Încă nu se simte iz de stereotip. Aha! Cred c-am găsit: în perioada temporală proximă existenţei mele, asupra urbei în care coabitez hazardul stihial s-a pogorât tempestuos, lăsând în urma sa maledicţia futilităţii omului în faţa unui divin încă nerevelat, ezoteric. Universul mirenesc şi-a învederat caracterul său caduc, pus fiind în faţă cu o efervescenţa eoliană şi pluvială ce purta reminiscenţe ale însuşi diluviului biblic... Pfiu, gata! E destul de tâmp, de retoric şi de alambicat sintactic, încât să-mi poarte amprenta. Şi-acum, să trecem la lucruri serioase: când începe Divizia A, concertează sau nu Guţă la Stuffstock şi, cel mai important, coşurile alea despre care am auzit că s-ar fi instalat pe sânii Nicoletei Luciu, sunt adevăruri sau doar colportări?

Partidul Onania Mare

2005-06-17T16:18:00.000+03:00

Unii oameni, pur şi simplu, sunt. Se mulţumesc cu a fi, a exista, a subzista. Unii români, însă, nu pot fi satisfăcuţi doar cu atât. Ei SUNT, plus încă ceva. Ăsta e şi cazul lui Ion Ion, un român care este excesiv de protocolar. Astfel, el a reuşit într-un răstimp de numai 24 de ore să dea mâna cu preşedintele de nici mai mult, nici mai puţin, de 36 de ori. Drept care a poposit şi în Cartea Recordurilor. Bravo lui, şi-i urez întremare cât mai grabnică după această prodigioasă performanţă, în speranţa unei eventuale participări la o şi mai eventuală Olimpiadă de profil.

Totuşi, în caz că nu se mai reface, eu aş avea o propunere pentru domnul Ion: să înfiinţeze Partidul Onania Mare, al cărui ideolog să fie el însuşi, iar apoi să încerce cooptarea cât mai multor membri ambidextri în structurile sale. Lucru care ne va face, cu siguranţă, prima ţară din lume cu un partid atât de dreapta, cât şi de stânga.

Moarte lu’ ăla micu’!*

2005-06-08T13:42:00.000+03:00

Afară bătea un vânt călduţ de clişeu. Sau poate o liniştită ploaie de stereotip. În faţa uşii scrijelite, cu lozincile comuniste spălăcite şi indescifrabile, tânărul îmbrăcat în costum negru, strălucitor şi scrobit, îşi freca nerăbdător mâinile. Spilcuit după cutumele peţitoreşti, făcea evaziv ultimele retuşuri pletelor ce se mlădiau sfioase după cântecul vântului...

Într-un final, uşa se deschise. Inima îi revărsă în albia sa intrinsecă un flux nestăvilit de emoţii. Restul e istorie: s-au plăcut şi s-au luat. Mass-media, deja fată bătrână şi dedată cu dedesubturile politichiei româneşti, aştepta un asemenea prinţ, entuziast şi cu pana potentă. Din păcate, însă, mariajul ce a urmat între prinţul nostru pletos, CTP, şi mass-media românească a dat la iveală o malignă excrescenţă, numită de către specialiştii în domeniu - oameni târziu la serviciu şi devreme acasă - disfuncţionalitate familială. Sub aceste auspicii, nu tocmai bune, a fost zămislit copilul lor, Rating-ul. Sănătos la-nceput, s-a metamorfozat cu timpul într-un mic monstruleţ supraponderal, ajungând să crească în 15 ani de după revoluţie cât alţii într-o întreagă viaţă de gazetărie. Astfel, avem astăzi de-a face cu un Rating niţel alienat mintal, pe care CTP îl plimbă morocănos (nici eu n-aş fi prea fericit c-o aşa progenitură) pe la fiecare emisiune la care participă. Copilul, se uită saşiu la tac-su şi nu înţelege nimic: vede cuvinte apăsate şi tasate bine de tot, învelite într-un strat posac de emfază; vede tresăriri de condescendenţă care sfâşie placiditatea voioasă a camerei; vede ochi mijiţi şi isteric de scrutători, din spatele cărora se-ndreaptă către interlocutor o cireadă furibundă de tauri priapici ce văd în faţa lor un izlaz de abjecţii omeneşti, tocmai bune de călărit în sensul cel mai virulent şi peiorativ posibil. Acum ce se-nţeleagă săracul copil, care mai e şi oligofren pe deasupra? Se uită nedumerit la tac-su, tac-su se uită pe sub chelie la el, lumea se uită cu reticenţă/curiozitate/pioşenie la tac-su, iar tac-su se uită scârbit la lume.

Totuşi, sunt curios de evoluţia lu' ăla micu': o să-l oblojească tac-su până va fi gata să-nfrunte lumea pe propriile-i picioare, o să fie invitat la "Surprize, Surprize" şi o să dea boala şi mai rău peste el, ori o să fie adoptat de Oana Zăvoranu şi Pepe? La-ntrebarea asta, dragi cititori, numai voi şi telecomenzile voastre puteţi răspunde. Şi, ca să parafrazez un slogan celebru al unui post şi mai celebru (odihnită fie-i celebritatea): ţineţi departe!

* Nu, mă, nu ăla negru de respira greu...

Olandaromâniadoizero

2005-06-06T11:59:00.000+03:00

5 iunie 2005. Seara, orele 19-20. România.

În urmă cu numai câteva ceasuri, se încheia Campionatul European de Gimnastică. România a reuşit următoarele isprăvi: aur - Cătălina Ponor (sol), Marian Drăgulescu (sol); argint - Răzvan Şelariu (individual, sol), Marius Urzică (cal); bronz - Răzvan Şelariu (sărituri). În urmă cu circa 20 de ore, Olanda – România, 2-0.

Revenim. 5 iunie 2005. Seara, 19-20. Tot România.

Ştirile sportive se desfăşoară cam aşa: Cornel Dinu despre Olanda – România 2-0; Mircea Sandu despre Olanda – România 2-0; Cosmin Contra despre Olanda – România 2-0; Adrian Mutu despre Olanda – România 2-0; Victor Piţurcă despre Olanda – România 2-0; Mitică Dragomir despre Olanda – România 2-0; Dorinel Munteanu despre Olanda – România 2-0; Ionuţ Iftimoaie (luptător de K1, într-o maşină cu fiţe) despre Olanda – România 2-0; un jucător al echipei Olandei despre Olanda – România 2-0; un suporter român despre Olanda – România 2-0; alt suporter român despre Olanda – România 2-0; tenis, despre câştigătorul turneului Rolland Garros; tenis, despre o junioară română în finala Rolland Garros; gimnastică, câteva fraze vagi despre aurul obţinut de Cătălina Ponor la Europenele de la Debrecen; o ultimă ştire din fotbal despre, surpriză!, Olanda – România 2-0.

Concluzionăm. 5 iunie 2005. Tot seara, tot 19-20. Şi, din păcate, tot România.

Olanda – România, 2-0.

Codul bunelor manele

2005-05-30T12:43:00.000+03:00

Ce deosebeşte un manelist bun de unul rău? Delicată chestiune, nu? Păi, un manelist bun e conştient de defectul său, şi astfel bagă câte una doar pe furiş, când se duc rocării la culcare. Din păcate, pe acest tip de manelist îl paşte extincţia. De fapt, nici nu ştiu dacă a existat vreodată, ca să aibă ce să-l pască... În schimb, manelistul rău este genul de om care ori se face taximetrist, ori se face neghiob. Cum neghiobii au un capitol special dedicat în analele de rahat ale istoriei, mă voi ocupa de taximetrişti.

Problema cu maneliştii taximetrişti e că au incredibile capacităţi de camuflare. Aşa se face că reuşesc, cu insidioasă precizie, să-şi ascundă adevărata identitate şi să se piardă în pâlcul de taxiuri. Nici un element oracular nu se întrezăreşte dincolo de chipul lor insondabil, pentru a te preveni: nici un fir de păr nu se flutură în vânt pe ritmuri de Liviu Guţă, nici o declamaţie din Florin Salam nu li se citeşte pe buze şi nici o licărire de chef cu manele nu li se iscă-n privire. De asemenea, nici un poster cu Carmen Şerban pe banchetă, nici un abţibild cu Adi De Vito pe parbriz şi nici un air-freshner cu Nicolae Guţă sub oglindă!

Când eşti în maşină, e deja prea târziu. Casetele cu Liviu, Salam, Guţă, Adi şi Carmen zâmbesc sardonic dintr-un torpedo indecent de larg deshis, în timp ce tu te rogi la divinitate să nu întâmple infamia. Care, în chipul ei ineluctabil de infamie, se întâmplă şi compromite totalmente canalele auditive. Din agonicele boxe suflete zbuciumate revarsă şiroaie de lacrimi şi dureri, fraţii şi dujmanii o ţin numa-n chiolhanuri, banii trag cu ochiul pe sub fustele gagicelor, iar tu te gândeşti că totuşi nu e prea târziu să sari din maşină. Ajungi la destinaţie cătrănit şi obidit, cu măreţele idei filosofice transformate în ecouri de genul: “Băiatu’ şi fata mea / Ce să iubeşte, ce să ia / Şi acu-mi trage-o manea!” Trânteşti politicos uşa de la maşină şi îţi vezi de treabă.

Morala? Cum n-am găsit un ceva mai acătării, vin cu asta, niţel cam învechită: “Nu te duce de Paşti la rudele din străinătate, fiindcă cu pisica lui Kant nu poţi să zugrăveşti bicicleta vecinului!”

Revelaţie pe dos

2005-05-26T09:10:00.000+03:00

Alaltăieri seară, când ceasul se dădea cu capul de miezul nopţii, am avut o revelaţie (oare a câta?). Aceasta s-a produs în momentul în care am realizat că îmi luăsesem pijamaua pe dos. În exact acel moment, în alte părţi ale lumii, oamenii duceau războaie de neatârnare, scriau cărţi geniale sau descopereau lucruri întru folosul umanităţii. Tot în acel moment, mai mult ca sigur că Bush se juca cu butonul roşu, Saddam îşi ticluia planul de evadare, noul Papă juca barbut cu cardinalii, Băsescu trăgea triumfător din havanele importate din Irak, C.T. Popescu se încrunta la Emil Hurezeanu cu puterea a 1000 de păgubiţi FNI, Becali probabil citea beletristică în cerdac, Guţă mai trăgea o linie pe răbojul muzichiei româneşti cu cel mai nou şlagăr al său, Oana Zăvoranu îi înfigea ghearele în ochi vreunei colege de “Numai iubirea”, iar Nicoleta Luciu îşi număra sânii. Ceea ce mi-a arătat adevăratul sens al existenţei mele şi ceea ce se cerea cu stringenţă făcut. Adică să fiu mai atent atunci când îmi iau pijamaua pe mine.

Euroscârbision

2005-05-19T09:29:00.000+03:00

Tocmai am auzit ultima melodie a tipului celuia care a plecat de la O-Zone. Nu ştiu cum îl cheamă, nu ştiu cum îi zice melodiei, dar e ceva cu „kakalinka” (parcă). Oricum, e o schimbare binevenită pe piaţa muzicală românească. E ceva nou, frumos, necomercial, şi care-ţi merge la inim... Glumeam. Dar fiindcă v-am captat interesul şi tot suntem la capitolul muzică, vreau să vorbim despre extatica piesă cu care participăm la Euroscârbision. E scâncită de Luminiţa Anghel şi Sistem, şi sună cam aşa: „Let me try, let me try / I don’t want to say goodbye / I will find a way to make you stay / Just let me try”. Desigur, cu o melodicitate soră cu fuşereala, dar nu ea e vedeta discuţiei. Aşadar, opriţi-vă pentru câteva secunde din relevarea misterelor lumii, încuiaţi-vă într-o carapace lăuntrică şi recitaţi-vă în gând versurile (dacă aţi auzit melodia pe la teve, şi mai bine, fiindcă puteţi s-o şi cântaţi). „Let me try, let me try... wanna say goodbye... a way... make you stay...” A mişcat ceva pe-acolo? Nu? Mai încercaţi o dată: “lemme try… say goodbye... stay...” Tot nimic? Pfiu, deci nu sunt singurul care nu-i înhaţă profunzimea. Mă şi speriasem...
În altă ordine de idei, îmi place videochinuitul ăla de clip (adică invers... chinuitul ăla de videoclip). În caz că nu l-aţi văzut, să vă explic despre ce e vorba: sânii Luminiţei, acompaniaţi de sânii aceleiaşi şi instrumentaţi tot de sânii ei. Totuşi, m-au deranjat exhibiţioniştii ăia din spate, care făceau gălăgie şi băteau ca nebunii în nişte butoaie scrijelite, făcându-l astfel pe nenea cameramanu’ să pună mustrător camera pe ei şi să mă priveze pe mine de adevăraţii „nuri” ai melodiei...

Carusel si nimic mai mult

2005-05-10T15:19:00.000+03:00

"Carusel? Hă?!? E o chestie d'aia pe care o vezi prin bâlciuri? Aaa, benzi desenate... Adică Michi Maus si reviste de colorat pentru copii? Nu? Păi si atunci, ce-mi spui mie?... Îîî, si ce dacă e făcută-n România? Cine? Sandu Florea?! Nu e tipul ăla care-i anchetat în dosarul Cămătarilor? Bă, dar ia mai du-te d'aci si lasă-mă-n pace, că mi-ai făcut capu' franjuri!"

Subtila profanatiune de mai sus tânjeste să capete neverosimilele straie ale unei parabole, cu temeiul în mult asteptata aparitie a Caruselului. Însa ea poate fi privită si ca o mică frondă, suscitată de neaosul ageamiu mioritic în ale bedeului. Este un mod voalat de a-i spune să se ducă undeva cu Mickey Mouse-urile si cu manelele lui cu tot. Căci aici se pun pe focul discutiei cuvinte grele, intrucat o dată cu aparitia CARUSELULUI se poate vorbi de o purificare calitativă a bedeului românesc. Nu mai trebuie să înghitim cu noduri platitudini cu existentă vădit comercială, precum Ultimate Spider-Man sau Super Eroi, doar fiindca fac parte din urgisita tagmă a revistelor de bede. Acum avem de unde alege, si, cel mai important, putem alege un produs nefuserit, făcut din pasiune si pentru public.

După cum scrie si in revistă, membrii echipei sunt picurati peste tot prin lume (New York, Paris, Craiova, Bucuresti), si, pe lângă curaj, îti trebuie si o strasnică doză de patimă, îndoită cu nitică nebunie (în sensul bun al cuvântului), ca să te-nhami la un asemenea proiect. Asta în conditiile în care te avânti pe un teren subred si nesigur, cum este piata românească, piată ce are pe constiintă suprimarea câtorva serii de bedele, atât aduse de afară, cât si autohtone (bunăoară, Chasers - care însă s-a îngropat si din cauza calitătii sale sublime, dar inexistente).
Asa că primiti si cinstiti Caruselul cum trebuie, întrucât, după cum spunea si Marian Mirescu, nu ne vom mai întâlni prea curând cu o asemenea oportunitate!

Iar voi, proptiti-vă urnirea în fapte si dati-vă cu părerea. Pe-acasă, pe net, pe sub net, pe la scoală, prin scoală, la câtiva metri de scoală - nu contează unde; important e ca pomina Caruselului să-si întindă tentaculele cât mai mult, pentru o dezvoltare propice a tinerei bedele si, îndeosebi, pentru o convietuire pasnică cu nestiutoarea si imorala tarabă românească, prihănită de Michi Mausi si cărti de colorat.

Haideti, la treabă cu voi!

M.area U.niune de I.ntegrare E.uropeană. În fotbal

2005-04-25T13:01:00.000+03:00

Fraţilor, intrăm în UE! Cu manelele, cu W.C. Tudor, cu Liber-tatea, cu Cămătarii, cu-ntreaga ţară... Şi cu fotbalul. Adică cu FOTBALUL, băi! Şi totuşi, dacă stăm puţin şi-i acordăm gândirii ce-i al gândirii, atunci lesne păşeşte în faţă concluzia: fotbalul era de mult în UE... UE pe buzele suporterilor, UE echipelor, UE lui Mircea Sandu. O mare UE fotbalistică, moale şi pufoasă ca un cozonac de Paşti. Înainte de a trece la particularizare şi la ceea ce mă doare pe mine, să acordăm o UE de aplauze lighioanelor ăstora smintite de suporteri, care fac totul posibil. Brava, băieţi, faceţi o treabă excelentă! Dacă nu v-aş şti aşa de pasionaţi şi sinceri, chiar v-aş propune pentru “UE-a de Onoare”. Dar ştiu că pentru voi nu contează bliţurile fotografilor sau apariţiile din Liber-tatea, ci echipa, berea şi seminţele. Şi UE-a, desigur. Ceea ce mă asigură ferm că n-aţi accepta niciodată trofeul.

Ş-acum, durerea: pretenarii şi gagiii microbişti. Cânii roşii, ultraşii, legionarii şi care–or mai fi p-acolo, pupa-i-aş c-o flegmă-n microbul gândirii lor! Aşadar, gagiii se uită la fotbal. Nu-i o crimă: şi eu mă uit la fotbal (oarecum). Gagiii, tot ei, ţin cu dracu’ ştie ce echipă. Nu-i bai: şi eu ţin cu Steaua (ţine-o tot aşa, nea Piţi, faci o treabă excelentă! Ce? Nu mai e Piţurcă la Steaua?! Drace!). În fine, gagiii, se alătură trup şi suflet echipei cu care ţin, botezată ostentativ “a lor”. Cum se-alătură? În neaoşul spirit românesc: disertaţii pe tema întrebuinţării livrescului UE în stilul oral sau prelegeri despre rolul ontologic al lui “UE-n morţii mă-tii” în relaţia echipă-suporter. Ei bine, când în preajma lor se află miserupismul meu fotbalistic, îşi bagă şi durerea nasul. Durerea, sau haha-ul condescendent - depinde de durata dezbaterilor şi de căile de ieşire disponibile (un geam, un canal, o budă – orice!). Câteva minute de vizionare a spectacolului şi o uşă la-ndemână îmi sunt suficiente ca să râd cot la cot cu haha-ul. În schimb, dacă sunt nevoit să aud UE-e adversative curgând şiroaie, se lasă cu căscat şi cu plictis. Şi, mai ales, cu durere. Multă şi posterioară...

Ei, io-te, tocmai s-a terminat meciul FC Naţional-Dinamo. 4-1 (sau 5-1... mama lui, cine-a fost atent?). Ia să pun niscaiva mesaje sărate pe rănile sângerânde ale gagiilor dinamovişti. Cum sună: “Îţi trebuie meşteşug ca să pierzi într-un asemenea hal... Normal, doar nu se putea ca ditai echipa, de talia lui Dinamo, să piardă la diferenţă de doar un gol?!”

Austeritate oofilă

2005-04-25T12:59:00.000+03:00

De câteva zile, ţara freamătă. Codrii se îndoaie, frunzele foşnesc, câinii latră şi boii se uită. La teve. Acolo unde capsomanii şi dipsomanii din fundul, pardon!, fruntea ţării rânjesc tâmp şi ne aburesc cu iscusinţă tuburile catodice. Asta din cauza ultimei lor găselniţe în materie de suflare aburistică şi de aliniere a botului la curul păros al occidentului - leul baban. Care nu ştiu cum se face că-i atât de greu, când de pe la coadă i se şutesc niscai oo. Practic, pe când înainte, leul nostru - regele junglei - avea cel puţin două oo, acum numai ăi mai privilegiaţi dintre ei vor beneficia de o pereche întreagă de boaşe. Efectiv, ăştia mi-au lăsat leul fără bărbăţie. Şi pentru asta, mândri nevoie mare de fapta lor, au scos jandarmii în stradă să distribuie pliante cu sărmanul animal jugănit. Bravo lor, că în sfârşit au găsit o întrebuinţare jandarmilor ălora care au grija şi bunul-simţ să nu se bage între tine şi şleahta de golani ce se năpusteşte asupra ta, însă parcă mai trebuie ceva. Ceva de genul unui concert, eventual cu Guţă Hopeless B(r)and & Brainless Friends ©, ca să ne descotorosim şi noi de sumedenia de oo rămase de pe urma marii castrări naţionale...

Bâz

2005-04-15T11:57:00.000+03:00

Bâzzz!
Bâzzzzz!
BÂZZZZZZZZZ!
Trezeşte-te odată, leneş acru ce eşti, că de nu, vin şi-ţi dau cu onomatopeele-n cap!!!

Un ochi injectat de somn se mijeşte de undeva din tărâmul oniric al meditaţiei subconştientului. O lume-ntreagă se prăvăleşte într-un cap şi aşa destul de greu. O rază de lumină ce transpiră printre jaluzelele întredeschise trage o expectoraţie bădărănească unei pupile blazate. Câteva minute de somn chinuite şi rebegite ţintuiesc la pat un corp în agonie. O voce maternă, care în oricare alte o mie şi una de situaţii ar fi avut ecouri reconfortante, căzneşte instrumentele auditive ale unei urechi muribunde. “George, nu te scoli?!” Oase vlăguite stau să se frângă sub greutatea copleşitoare a crepusculului. O minte ameţită blestemă tot ceea ce poate fi blestemat, invocând obişnuita aneantizare a lumii pământeşti. La o aruncătură de câteva clipe, apa glacială va brava pe frontul trezirii şi pe faţa tânărului năuc, plesnindu-l cu formele desluşite ale realităţii înconjurătoare. Ţipete, tânguiri şi iar blesteme. O ultimă privire aruncată către pat, cu jind şi nesaţ, şi… cu….. zZzzZZzzzZZZzzzz…....
“Haide mă, nu te scoli odată?!?!”

Zarvă călită

2005-04-13T09:27:00.000+03:00

La două săptămâni şi câteva zile de la răpirea jurnaliştilor români, tevatura zămislită şi hrănită cu scenarii inepte de către mass-media băştinaşă s-a ofuscat şi s-a dus la culcare. De la namila supraponderală de acum o săptămână, a ajuns o sfrijitură paralitică, cu picioruşele mai subţiri ca ale unei bârfe efemere.
Nu ştiu cum se face, dar mă încearcă un simţământ net de dezamăgire. Mă aşteptam la mai mult de la zdrahonii ăştia de conaţionali, îndeobşte de la clevetitorii din media. Speram la (încă) o emisiune specială a lui Dan Diaconescu, ceva de genul “Senzaţional de extraordinar de inedit! Jurnaliştii români răpiţi de E.T., anchetat de PNA”. Emisiune care să-i aibă ca invitaţi groaznic de speciali, pe lângă obişnuiţii clarvăzători, ghicitoare, parapsihologi şi arabi adunaţi de prin toate colţurile ţării, pe Vadim Tudor – cu documente nemaivăzute, nemaiauzite şi nemaicitite despre existenţa îngerilor, corupţia din rai şi legăturile Sfântului Petru cu Omar Hayssam –, şi pe partenerul de afaceri intergalactice al lui E.T., deţinător al mai multor fabrici de seminţe transcendentale din România.
Pe lângă asta, nădejdea îmi mai stătea şi în reconfortantele comunicate oficiale ale preşedinţiei, care să anunţe sec că cercetările se desfăşoară intens, că celula de criză lucrează încontinuu pentru recuperarea jurnaliştilor şi că mai multe detalii ar periclita situaţia acestora.
Dacă la început eram dezamăgit, acum sunt dezolat de-a dreptul. Naiba, ne trezim cu ei acasă teferi, fără să aflăm legăturile mistice ale lui E.T. cu Sfântul Petru, ale lui Vadim cu politica sau ale majorităţii mass-media cu scenariştii telenovelei “Numai răpirea”...

Lăcătuşeria sufletului românesc, vecina de la patru şi... gândacu'

2005-04-12T13:45:00.000+03:00

Românul are o inimă deschisă. Doar una, fiindcă aşa i-a fost hărăzit de la natură, şi slavă Domnului că-i aşa! Deoarece inima asta, neferecată aşa cum este, coabitează în comuniune cu o gură şi mai deschisă, care aruncă asupra interlocutorului tracasat un ocean de divagaţii. Ocean ce se întinde pe un incomensurabil domeniu, care, în genere, începe cu politica şi se termină cu fotbalul... şi viceversa.
Cel mai elocvent exemplu în acest sens este o vecină de etaj (de fapt, după volumul pe care îl dislocă, am dubii în privinţa singularului ăluia), care sparge orice lacăte ale tăcerii şi orice bariere ale afluxului verbal. De pildă, pentru a-mi cere o pâine (o singură pâine... o amărâtă de PÂINE, oameni buni!), trebuie ca năpăstuiţii mei neuroni să-şi oprească voluptuosul somn pentru a se da cap în cap, ca eu să aflu câtă hârtie igienică second-hand mai are la budă respectiva, cum s-a tânguit fii-sa după ce i s-a rupt o geană în timp ce, năpădită de fervoare romantică, îşi ştergea lacrimile cauzate de baciul Mircea Radu ori de vestala Andreea Marin, sau cum a reuşit să scape cu destoinicie epopeică de gândacul de Colorado ce dădea târcoale oalei de fasole, în care se găsea pătrunjel căpătat de soţul ei la nunta unchiului fratelui cumnatei vărului lui Gicu’. Cum care Gicu’? N-aveţi cum să nu-l ştiţi... E tipul acela care a ajutat-o atunci când maică-sa a luat herpes de la maşina de spălat (pentru care, între noi fie vorba, n-a achitat toate ratele)... Cucoană, îmi pare rău, dar bunul-simţ îmi dă ghionturi să-ţi închid uşa-n nas! Ia-ţi pâinea şi du-te, cu Gicu’, cu gândacul şi cu herpesul matale cu tot! Şi dacă asta ar fi tot, uşa s-ar închide totuşi cu simţire. Însă aşa, trebuie s-o trântesc de-a dreptul, întrucât pe cât de deschisă are gura, pe atât de închisă are mintea. Tot felul de inovaţii lingvistice şi samavolnicii gramaticale îmi ciupesc în modul cel mai grosolan conştiinţa. Iar dacă ăsta ar fi un caz izolat, în cadrul nefericit al uşii mele, aş putea să mă bucur şi eu de prezenţa majorităţii semenilor într-un loc public sau într-un mijloc de transport în comun. Dar n-am să văd aşa ceva, căci oratori din ăştia cioflingari răsar pe zi ce trece, mai abitir ca mahării capitalişti după comunism, şi umplu de la cel mai înflorit şi înverzit parc până la ultima speluncă din oraş.
Of, în ce a ajuns să stea şi propăşirea ţării ăsteia: în mici, bere, fotbal, politică şi manele. Şi multe, multe inimi deschise...

Chestiuni contondente

2005-04-09T15:06:00.000+03:00

Se pare că a cam sosit timpul să iau oful de guler, să-l împing aici şi să-i dau şuturi în cur şi scatoalce peste ochi... În furia mea nebună, îi voi da în cap vreo două chestiuni contondente.
Ofule, ia vino-ncoace, să-ţi arăt ceva! Hai, mă, că nu-ţi fac nimic. Doar mă ştii...

Chestiunea 1 (cu colţuri foarte ascuţite):
Profesorii "subiectivi". Adică niţelus părtinitori. Adică puţin cam corupţi. Adică nişte dascăli indiferenţi şi arivişti. Adică mama lor, futu-i în gură de comuniştii dracu'! Unii sunt venali de-a dreptul, şi asta făţis, iar alţii - cei de treabă şi cu elevii ce-şi ţin departe gologanii de buzunarele lor - fac treaba asta în "surdină". La primul capăt al categorisirii, şi anume cocina societăţii şi haznaua eticii, e profu' de mate. Relicvă comunistă, minte putridă, hrăpăreţ înrădăcinat şi pigmeu eminent. E singurul caz pe care-l cunosc când un profesor este urât la unison de o întreagă clasă... Sau, dacă mă gândesc puţin, chiar de un întreg liceu. Hmmm, mă-ntreb dacă şi fii-sa l-o fi urând... şi nevastă-sa... şi găinile, şi căţelul, şi porcul, şi...
La capătul celălalt, undeva în proximitatea bunului-simţ, se află profa de engleză. Care, în pofida scrupulelor ce o bântuie, mi-a dat 9 pe o lucrare care merita 10. "Furnizorilor", însă, le-a furnizat 10. Şi chestia asta n-ar fi un capăt de lume dacă ar fi pentru prima dată când se întâmplă... Dar nu e. Se pare că ştiu engleză, însă trebuie "ceva" mai mult... Ceva extraşcolar şi material.
Undeva deasupra lor, rânjeşte sfidător profu’ de info. Destul de tânăr, scăpat din ghearele comunismului, este de departe cel mai de treabă profesor pe care l-am avut până acum. Desigur, nota 3 am luat şi la el, dar treaba asta n-a ciugulit deloc din consideraţia ce-o am pentru el. Un tip spiritual, cu mintea deschisă, dar şi sever când este necesar - pentru mine reprezintă dascălul desăvârşit (ştiu, devin patetic...). Desigur, şi la el a apărut factorul ce se numeşte meditaţie (de altfel ineluctabil în învăţământul nostru), însă subiectivismul lui a rămas întotdeauna obiectiv, ca să spun aşa. Drept care n-a acţionat niciodată arbitrar în vederea notelor, cel puţin în ceea ce mă priveşte.
Ei bine, numai asemenea profesori mai pot scoate beteaga noastră şcoală din decrepitudinea în care se scufundă pe zi ce trece...

Chestiunea 2 (ineptă prin definiţie):
Astăzi e ziua în care nu m-am apucat de fumat. De asemenea, tot azi, Argeşul a curs în aceeaşi direcţie ca şi ieri, iar apusul a succedat răsăritul...
Şi că tot sunt la capitolul metafizica aberaţiei, nu e nasol atunci când îţi amorţeşte piciorul şi de undeva dinspre uşă ţipă soneria, iar tu eşti nevoit să te târăşti aidoma unui răcan pe câmpul de luptă, ca să răspunzi? E nasol, nu? Aşa mă gândeam şi eu...

Safteaua

2005-04-03T01:41:00.000+03:00

La-nceput, a fost materia amorfă. Şi materia asta a zis: să ne cristalizăm, particulă cu particulă, şi să formăm ceva solid, durabil. Şi s-a cristalizat, particulă cu particulă, şi mai departe nu ştiu ce s-a întâmplat, că a apărut Internetul. Mi se pare că s-au pierdut câteva pagini din evoluţia materiei pe drum, însă e doar o impresie. Important e că avem Internetul. Şi junk food-ul. Restul e neînsemnat. Ei bine, din această asociere nefericită de Internet şi junk food s-a născut blog-ul acesta. Căruia trebuia neapărat să-i fac safteaua. Şi i-am făcut-o.
De mâine, însă, voi relua istoria evoluţiei exact din momentul în care a fost aruncată în ignoranţă şi întuneric. De mâine, catastiful universului se va umple cu filme XXX şi reviste de colorat...